This slideshow requires JavaScript.

Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW. Lacul său de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa.

În anul 1956, prin hotărârile adoptate la Bucureşti şi Brioni s-a decis utilizarea uriaşului potenţial hidroenergetic comun al Dunării în interesul ambelor ţări prin realizarea unei hidrocentrale în sectorul Porţile de Fier. În perioada 1956-1960, Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) Bucureşti şi Institutul Energoprojeckt Belgrad au elaborat un Memoriu tehnico-economic prin care au propus amenajarea şi utilizarea potenţialului hidroenergetic al sectorului comun prin două sisteme hidroenergetice şi de navigaţie amplasate în profilul Gura Văii – Sip km D 943 în prima etapă şi în profilul din zona Gura Văii. Raduievat în etapa următoare. Guvernele celor două ţări au aprobat Memoriul în anul 1960.

Toate documentele privind proiectarea, execuţia, obligaţiile reciproce şi exploatarea cuprinse în Acord şi Convenţii au fost semnate la 30 noiembrie 1963 de către conducătorii celor două state.

Avea să fie cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de mbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor. A fost prima colaborare transfrontalieră dintre România şi Serbia. “Să nu uităm că această lucrare s-a realizat de cele două ţări într-o deplină armonie şi înţelegere chiar dacă tratativele au durat o perioadă mai lungă”, a spus inginerul Nicolae Mănescu – director Grup Şantiere “Porţile de Fier”. Cele două părţi au convenit ca atât costurile, cât şi rezultatele să fie împărţite în mod egal.

Prin Acordul din anul 1963 s-a prevăzut construirea obiectivului astfel încât să permită exploatarea cu nivelul biefului amonte variabil până la cota de 69,50 mdMA, iar regimul iniţial de exploatare de lungă durată adoptat a fost cel cu cota maximă la gura Nerei de 68,00 mdMA. Astfel, la 1 ianuarie 1964, conform H.C.M. nr. 995 din 07.12.1963 a fost înfiinţată Întreprinderea Centrala Hidroelectrica (I.C.H.) Porţile de Fier, având ca obiect de activitate supravegherea lucrărilor de investiţii pentru realizarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie (S.H.E.N.) Porţile de Fier.

Pe 27 iulie 1964, primii 20 de angajaţi sub conducerea inginerului Gheorghe Andrei Sălăgean au venit de la Argeş cu trei camioane încărcate cu corturi şi cazarmament. Acestora aveau să li se alăture rând pe rând muncitori de la barajele Bicaz şi Bistriţa. Aşa a început ridicarea coloniilor muncitoreşti. Inaugurarea începerii execuţiei Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I a avut loc la 7 septembrie 1964.

„În aceea zi s-a făcut un pod de vase în zona unde este construită acum hidrocentrala. În prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a lui Tito s-a bătut prima parplanşă chiar în capul ecluzei româneşti”, îşi aminteşte Ştefan Stolf, unul din foştii angajaţi de la ICH, actualmente pensionar din Turnu Severin.

Muncă uriaşă, dar salarii pe măsură

Pentru un asemenea colos era nevoie de forţă de muncă pe măsură. Aşa se face că în zonă au venit muncitori din toate colţurile ţării, dar în mod special din Moldova şi Ardeal. Au fost cazaţi în colonia muncitorească de la Gura Văii şi în Drobeta Turnu Severin. Oamenii au venit atraşi de salariile bune, iar o parte au fost detaşaţi de la alte baraje din ţară. Cea mai mare parte din ei au rămas pentru totdeauna pe aceste meleaguri. Şi-au întemeiat familii aici şi au muncit toată viaţa până la pensionare la hidrocentrală.

„Au fost eforturi deosebite acolo, în perioada de vârf au fost peste 10.000 de angajaţi. Erau angajaţi cărora trebuia să le asigurăm casă, masă şi traiul familiilor, şcoli, grădiniţe, dispensare şi alte unităţi administrative. S-au folosit tehnologii noi în ţara noastră, unele din ele unicat în Europa”, a spus inginerul Iurie Druţă, inginer şef Şantier 1 Baraj-Uzină.

În Gura Văii, era un adevărat furnicar, peste tot vedeai numai maşini, utilaje, tractoare, escavatoare, macarale. Zilnic veneau 20-25 de vagoane de ciment, fier-beton de toate dimensiunile, tablă – sute şi sute de tone.

Şeful de şantier primea 16.000 de lei (iar la acea vreme un ministru avea cam 16.000-18.000 de lei), un şofer bun pe tatra avea cam 8000 de lei. Şi eu aveam cam 2000-2500 de lei, adică câştigam cam două salarii ale unui lăcătuş la o fabrică obişnuită. Cei care veneau din alte zone primeau o locuinţă, li se dădea chiar şi mobilă. Sigur, şantierul fiind comun cu Iugoslavia nu puteam să ne facem de râs faţă de vecinii noştri. Dar oamenii lucrau din conştiinţă”, spune Ştefan Ştolf.

„Noi lucram în regim continuu şi sâmbăta şi duminica în trei schimburi. La lucrări de suprafaţă lucram în două schimburi a 10 ore, iar noi inginerii şi maiştrii lucram şi 12,16 şi 18 ore”, spune inginerul şef Şantier I Baraj-Uzină, Manolache Stan.

„Au luat în calcul cam 300 de oameni”

Construcţia celei mai mari hidrocentrale din Europa a însemnat din păcate şi pierderea unor vieţi omeneşti. Interesant este că încă de la început a fost luat în calcul aceast tribut.

„Când s-au pus bazele proiectului hidroenergetic, la şcoala primară din Gura Văii s-a făcut o şedinţă cu inginerii, cu tehnicienii, maiştrii, responsabilii cu protecţia muncii. Când au ieşit din şedinţă au spus că s-a discutat despre câţi muncitori au putea muri la această construcţie. Au luat în calcul cam 300 de oameni. Dar n-au murit atâţia, cred că au murit în jur de 100 de persoane. De exemplu, în timpul construcţiei unui tunel la un moment dat s-a dislocat o stâncă de circa 25 de tone care a strivit trei militari, dar unul a reuşit să scape, striga de acolo să-l salveze”, îşi aminteşte Ştefan Ştolf.

Este doar unul din zecile de accidente de muncă care s-au petrecut de-a lungul anilor. Pe 24 septembrie 1968 prăbuşirea pilei armăturii intermediare de la turbina 3 cu o greutate de peste 600 de tone peste o macara a însemnat pierderea unei vieţi omeneşti. Un an mai târziu, la 17 iunie 1969, ora 10,00, foştii angajaţi îşi amintesc de scufundarea remorcherului Filiaşi care dus de curenţii puternici ai apelor Dunării s-a izbit de podul provizoriu. Cinci vieţi pierdute. Au fost şi cazuri când angajaţii, în mod special militari aduşi la şantierul de construcţie a tunelelor de pe defileu, erau ucişi de temutele vipere cu corn, deranjate de prezenţa muncitorilor în habitatul lor.

Securitatea supraveghea şantierul

Securitatea monitoriza atent lucrările, dar în general nu au existat cazuri de abuzuri din partea acesteia asupra angajaţilor.

„Era unul – nu-mi aduc aminte acum cum se chemea- care făcea pe nebunul. Stătea pe zid, se uita pe munte şi noi toţi spuneam că e nebun, intra peste tot, prin baraj, nimeni nu-i spunea nimic. Ca după aceea să ne spună un inginer că s-a dus la Bucureşti la Centrală şi l-a văzut îmbrăcat militar, era colonel de securitate. (…) Din greşeală la fabrica de betoane s-a vărsat un butoi cu soluţie în vraul acela de ciment, nu ştiu ce fel de soluţie. Cimentul acela a fost dat în lucru, ca să fie turnat la zidul ecluzei, dar s-a aflat. A venit Securitatea, au oprit lucrările şi au intrat la puşcărie câteva persoane pentru sabotaj”, îşi aminteşte Ştefan Ştolf.

Pensionarul severinean mai păstrează printre documentele personale Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” – clasa a IV-a, semnat de Nicolae Ceauşescu şi conferit de Consiliul de Stat prin Decretul nr. 179 din 9 mai 1972 pentru „construcţia adusă la construirea şi darea în funcţiune a Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier”.

Ceauşescu a venit la inaugurare

Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii româneşti, rod al colaborării româno-iugoslave, a fost inaugurat la 16 mai 1972. La inaugurare au participat preşedinţii celor două state, respectiv Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. A fost o inaugurare organizată cu mare fast pe măsura obiectivului ridicat aici prin eforturi uriaşe. Execuţia obiectivului principal s-a făcut în perioada 1965-1971 în conformitate cu prevederile Acordului şi Convenţiilor dintre cele două părţi, de către cele două şantiere naţionale, fiecare pentru lucrările de pe teritoriul său. Iniţial navigaţia s-a desfăşurat prin ecluze într-o singură treaptă, iar trecerea la funcţionarea în două trepte a fost posibilă în iunie 1971 pentru ecluza românească şi aprilie 1972 pentru cea iugoslavă.

Tributul plătit

În urma formării lacului de acumulare au fost strămutate 7 localităţi pe malul sârbesc şi 11 localităţi pe malul românesc (Orşova, Ada-Kaleh, Ogradena, Vârciorova, Tisoviţa, Plavişeviţa etc.). Nu mai puţin de 15.000 de oameni au fost strămutaţi pe malul românesc, pentru a fi construit barajul de la Porţile de Fier. Acesta a fost tributul plătit pentru ridicarea celei mai mari hidrocentrale de pe Dunăre. Cei mai afectaţi au fost localnicii din vechea Orşovă, acum aflată sub ape. La fel de traumatizaţi de strămutari au fost şi locuitorii de pe insula Ada Kaleh, unde se aflau aproximativ 550 de oameni, majoritatea turci. După strămutare, o parte din locuitorii de pe insulă au plecat în Turcia, dar nu s-au putut adapta şi s-au întors în România. O dată cu viii, au fost strămutaţi şi morţii din localităţile aflate acum sub ape. Deshumarea s-a făcut într-o iarnă, fiind de faţă Miliţia, Armata şi Sanepid-ul.

Barajul de la Porţile de Fier II

În baza Acordului între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia privind condiţiile extinderii colaborării pentru utilizarea potenţialului hidroenergetic al Dunării, semnat la data de 19 februarie 1977 la Bucureşti, s-au demarat activităţile premergătoare realizării Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier II şi ridicarea retenţiei la Porţile de Fier I de la cota de 68,00 mdMA la cota de 69,50md MA.

Inaugurarea începerii execuţiei S.H.E.N. Porţile de Fier II a avut loc la 3 decembrie 1977.

Lucrările din lacul de acumulare s-au executat pe fiecare mal prin organizaţiile de execuţie ale fiecărei ţări. Realizarea lucrărilor la obiectivul principal a fost încredinţată organizaţiilor de execuţie ale părţii române. Echipamentele energetice din centrala de bază iugoslavă au fost asigurate şi montate de organizaţiile iugoslave. Centralele de bază au fost puse în funcţiune la capacitatea proiectată în anul 1986, centrala suplimentară iugoslavă în anul 2000. În zona selectată pentru amplasarea barajului, Dunărea se ramifică şi formează două braţe ce cuprind între ele insula numită Ostrovul mare. Braţul principal, larg de 700-900 m, este situat în partea dreaptă a insulei, iar braţul secundar de 300-400 m lăţime, denumit şi Dunărea Mică sau braţul Gogoşu, în partea stângă. Pe braţul principal al Dunării sunt amplasate centralele de bază, fiecare cu câte opt hidroagregate de tip bulb, un baraj cu şapte câmpuri deversoare, ecluza sârbo-muntenegreană şi centrala suplimentară sârbo-muntenegreană cu două hidroagregate. Pe braţul secundar Gogoşu este amplasat barajul deversor românesc, format din şapte câmpuri deversoare, iar în dreapta acestuia, o centrală suplimentară românească cu două hidroagregate.

Sursa: adevarul.ro