Image

România este o ţară dăruită de natură cu nenumărate bogăţii şi comori. Deşi florile sunt frumuseţi perisabile, multe sunt adevărate comori ale naturii: trebuie ocrotite ori de câte ori ne ies în cale. Iată o listă cu cele mai frumoase, dar şi rare flori din România.

1. Papucul Doamnei (Cypripedium calceolus)

Image

„Când o vezi pentru prima dată, te opreşti în faţa ei ca în faţa unui tablou vestit, dorit să-l vezi aievea. Deodată nu-ţi dai seama: e o bijuterie de safire, rubine şi dimanate, cum pare când picătură de rouă se opreşte în corola ei, sau un fluture rar, ori vreun colibri rătăcit prin plaiurile noastre?” Aşa descrie savantul Ion Simionescu gingaşa orhidee, cunoscută sub numele de Papucul Doamnei.

Floarea creşte în umbra pădurilor de fag sau în locurile mai însorite, calcaroase. Culeasă fără milă, din luna mai până în mijlocul lui iulie, când se trece, floarea s-a împuţinat, dispărând din multe regiuni ale ţării. Azi poate fi întâlnită mai ales în cetăţile de piatră ale Bucegilor, Ceahlăului, Făgăraşului şi Retezatului. Primăvara, după topirea zăpezilor, eleganta orhidee răsare din pământ. Pe tulpină dezvoltă 4-5 frunze late, cu nervuri proeminente. În vârful ei, gingaşă, apare o singură floare. Doar una – în schimb de o frumuseţe neasemuită. Pare un papucel de catifea, de unde şi numele. Buza de jos a florii e ca un balconaş galben-limoniu, stropit pe dinăuntru cu puncte şi linii rubinii. Înlăuntrul lui este ascuns nectarul căutat de insecte. Pe laturi o înconjoară patru petale roşii.

2. Sângele voinicului (Nigritella nigra şi Nigritella rubra)

Image

„O picătură din sângele voinicului ce lupta cu balaurul-cu-șapte-capete a căzut pe o floare fără culoare. De atunci floarea a devenit purpurie.” Aşa spune o legendă despre naşterea acestor gingaşe orhidee, întâlnite pe  pajiştile alpine, pe branele abrupte şi acoperite cu iarbă, ori printre stâncării însorite. Florile – inflorescenţe conice – par rubine strălucitoare în bătaia soarelui. Mirosul lor caracteristic, amintind de vanilia, este atât de pătrunzător, încât prezența podoabei sângerii poate fi simţită de la distanţă. Înfloresc începând cu luna mai până prin august. Cum pot fi deosebite:  unele inflorescenţe sunt mai rotunde şi bat în negru (Nigritella nigra), altele sunt mai lunguieţe şi mai trandafirii (Nigritella rubra). Culeasă an de an, floarea  de sângele voinicului s-a rărit şi nu mai poate fi întâlnită decât în anumite locuri.

3. Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)

Image

Ion Simionescu descrie astfel această garofiţă: „Petalele, răsfrânte larg, sunt de un roz de cârmâz şters. Pe ele sunt trase dungi, în lung, de un roşu mai aprins, iar spre lăuntrul florii, o rotiţă de dantelă fină cu ochiuri mici, de aceeaşi culoare mai închisă. Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc, un joc de verde şi alb neîntrerupt.”

Acum vreo 120 de ani planta nu era cunoscută. A fost descoperită pe crestele prăpăstioase ale Pietrei Craiului, de doi botanişti transilvăneni. Apariţia ei a produs senzaţie şi nedumerire în lumea ştiinţei. Pe de o parte, ea nu a mai fost găsită în nici un alt loc din lume, şi nici măcar pe vreuna din culmile muntoase vecine Pietrei Craiului. Pe de altă parte, această garofiţă nu seamănă cu garofiţele cunoscute. De altfel, originea sa nu este cunoscută nici azi.

Se crede că planta reprezintă o specie relictă, aparţinând unui trunchi din care s-au desprins actualele garofiţe alpine întâlnite în Europa. Supravieţuirea ei în Piatra Craiului s-a explica prin poziţia oarecum izolată a masivului. Dar şi aici se găseşte mai ales pe culmea vestică a masivului, dinspre valea Dâmboviţei, la limita dintre etajele subalpin şi alpin, ori rătăcită prin iarba ce acoperă stâncăriile din partea inferioară a zonei alpine. Aşadar, garofiţa pietrei craiului e o floare rară, care creşte doar într-un singur loc pe planeta noastră – Piatra Craiului.

4. Floarea de colţ (Leontopodium alpinum)

Image

I se mai spune şi în alte feluri, după loc: albumeala, siminic, floarea reginei, steluţă. E simbolul iubitorilor de drumeţie la munte. De aceea este căutată şi culeasă uneori nechibzuit. Odinioară, floarea de colţ împodobea pajiştile de pe culmile domoale ale Bucegilor şi Făgăraşului, dar fiind mai la îndemână omului a fost culeasă fără cruţare, dispărând complet. Azi o mai întâlnim sus, pe cetăţile de calcar. Şi numai în puţine locuri, ca în Munţii Apuseni, unde coboară la 600 m. Celor care o întâlnesc le amintim recomandarea lui Emil Pop valabilă şi pentru alte flori: „Aviz stăruitor celor care cu toată opreliştea oficială, nu-şi vor birui ispita: să rupă ori să taie numai partea aeriană, să cruţe organul din care va renaşte floarea; păcatul lor va fi mai mic.”

Floarea de colţ este o plantă de stepă, venită de departe, din ţinuturile Asiei, unde pe alocuri creşte înaltă şi deasă ca iarba. De altfel, aspectul ei din pâslă are menirea s-o apere de căldura şi vântul care suflă în ţara de baştină. Face parte din familia composaea. Are tulpina subţire, frunze liniare şi flori grupate în inflorescenţe înconjurate de nişte frunze pâsloase, ce-i dau un aspect de steluţă. În rezervaţia botanică din Alba, floarea de colţi coboară la cea mai mică altitudine din Europa: circa 600 m.

Sursa: decostyle.mayra.ro