Image

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar de Bucureşti. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grîne pe traseul București-Giurgiu și ”staroste al cărăușilor din barieră”. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu:

Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împropietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …”.

Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era ”fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu”.

Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: ”Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decît o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mîrsă neagră și-l lingușeam și-l mîngîiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță”.

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, ”să-l învețe slovele noi și să citească”. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, ”om luminat”, urmînd ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul ”Sf. Sava”, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la ”Sf. Sava” și imaginea adolescentului vibrînd de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Adevărata ”producție poetică a liceanului” poate fi identificată mai tîrziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: ”Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu”.

Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-și desăvîrși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmînd să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație.

La 29 aprilie 1918 scriitorul moare la Iași și este înmormântat la Cimitirul “Eternitatea”.

Sursa: istoria.md