Image

Primul rege al României s-a născut la 10 aprilie 1839 în Germania, la Sigmaringen. Părinţii săi au fost Principele Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (1811-1885) şi Principesa Iosefina (1813-1900), fiica Marelui Duce Carol de Baden. Tatăl său făcea parte din familia domnitoare a Prusiei şi era guvernator al Renaniei. A studiat la Şcoala de cadeţi din Mnster, apoi la Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin.

A participat la războiul din 1864 purtat între Austria şi Prusia pe de o parte, respectiv Danemarca pe de altă parte. În timpul acestui război a avut gradul de locotenent în Regimentul 2 Dragoni de Gardă.

Image

România în perioada 1878-1913. Harta este scanată din „Andrees Handatlas” din 1901.

A devenit principe al României în condiţiile istorice complexe determinate de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. Unirea Moldovei cu ţara Românească fusese acceptată şi recunoscută de marile puteri europene numai pe perioada domniei lui Cuza. De aceea, după 11 februarie 1866 există pericolul anularii unirii, cu atât mai mult cu cât mari puteri vecine ca Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic sau Rusia adoptaseră o poziţie ostilă faţă de existenţa unui stat românesc unificat. În această situaţie, locotenența domnească instituita după abdicarea lui Cuza şi guvernul condus de Ion Ghica au acţionat pentru îndeplinirea unui deziderat politic mai vechi al românilor: instalarea pe tronul României a unui principe străin, dintr-o dinastie de prestigiu a Europei. Prin aceasta se urmăreau consolidarea unirii, înlăturarea conflictelor interne pentru tron, afirmarea României pe plan european. Emisarul guvernului român, Ion C. Brătianu, după consultări cu împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, a propus guvernatorului Renaniei, Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, ca tronul României să fie ocupat de cel de-al doilea fiu al său.

După acceptarea ofertei de către Carol, în România s-a desfăşurat un plebiscit în urma căruia populaţia cu drept de vot a acceptat candidatura la tronul României a principelui (2-8 aprilie 1866). Imperiul Habsburgic, aflat în perioada respectivă în pragul unui război cu Prusia, s-a pronunţat cu vehemenţă împotriva acestei candidaturi. De aceea, călătoria principelui Carol către România, realizată între 29 aprilie şi 8 mai 1866, s-a desfăşurat sub un nume fals (Karl Hettingen).

Image

Intrarea lui Carol I în București. 10 mai 1866

La 8 mai 1866 C. a ajuns la Turnu Severin. La 10 mai 1866, a fost întâmpinat la Bucureşti de o mulţime entuziastă de romani în frunte cu primarul capitalei Dumitru Brătianu. La Mitropolie a fost aşteptat de Mitropolitul Nichifor. Apoi, în clădirea Parlamentului s-a desfăşurat ceremonia depunerii jurământului şi a încoronării ca principe al României. Cuvântarea rostită de principe cu acest prilej este edificatoare pentru întreaga sa domnie:

„Ales de naţiune principe al României, am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a răspunde apelului acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, intenţii curate, o voinţă fermă de a face bine, un devotament fără limite către noua mea patrie şi un respect neclintit faţă de legi, pe care mi l-au dat strămoşii mei.”

Jurământul de credinţă faţă de ţară a fost susţinut de către principe în limba română. A domnit că principe al României până în 1881, când statul român a fost proclamat Regat, după care şi-a continuat domnia, ca rege, până în 1914. Prima realizare importantă a domniei sale a fost promulgarea Constituţiei României, la 1 iulie 1866. Prin noua lege fundamentală (valabilă, cu unele modificări, până în 1923), România devenea monarhie constituţională ereditară, tronul urmând a fi transmis pe linie masculină, în baza dreptului de primogenitură, în familia lui.

La 5-6 august 1866 are loc prima vizită a lui Carol în zona muntoasă a României, pe Valea Peleşului (Sinaia). Aici va cumpăra în 1872 un teren pe care va construi, începând din 1875, Castelul Peleş. Acesta a fost inaugurat la 25 septembrie 1883.

În 1869 s-a căsătorit în Germania, la Castelul Monrepos, cu prinţesa Elisabeta de Wied (1843-1914), cunoscută ca poeta sub pseudonimul Carmen Sylva.

Adept al unei discipline de fier, corect şi perseverent, a reuşit să-şi îndeplinească cu succes rolul de arbitru al vieţii politice interne, conferit de Constituţia din 1866, şi să se impună ca figură politică centrală a României până la Primul Război Mondial. Primii ani ai domniei, dedicaţi adaptării la realităţile complexe ale societăţii româneşti, au cunoscut şi momente mai tensionate, care au culminat cu organizarea mişcării antidinastice din 1871. Desfăşurată pe fondul războiului franco-prusac din 1870-1871, susţinută de liberalii radicali de orientare francofilă, mişcarea a eşuat după anunţarea de către Al. Candiano-Popescu, unul dintre complotişti, a detronării principelui şi a proclamării republicii. În urma agitaţiilor politice interne, Carol şi-a anunţat intenţia de a abdica, fiind însă împiedicat de către oamenii politici responsabili români cum ar fi Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu sau Ion C. Brătianu. După depăşirea acestui moment, domnia lui Carol I nu a mai fost tulburată de alte crize politice.

Principele şi-a adus în mod direct contribuţia la obţinerea Independenţei de stat a României. La 10 mai 1877 a semnat Declaraţia de Independenţă a României (după ce la 9 mai 1874, în Parlament, ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu, proclamase independența României faţă de Imperiul Otoman). În august 1877, principele, în fruntea armatei române, s-a deplasat pe frontul ruso-otoman de la Plevna. Aici trupele româno-ruse au fost puse sub comanda lui Carol I, secondat de generalul rus Zotov şi generalul român Alexandru Cernat. Tactica propusă de Carol I – asedierea armatei otomane de la Plevna până la capitularea acesteia – s-a dovedit a fi soluţia cea mai eficientă pentru distrugerea sistemului defensiv otoman din această zonă a frontului şi înfrângerea, în cele din urmă, a Imperiului Otoman. Carol I a fost decorat de către țarul Alexandru al II-lea cu ordinele Sfântul Gheorghe şi Vladimir. În noiembrie 1878, principele, alături de prim-ministrul Ion C. Brătianu, realiza prima sa vizită în Dobrogea, teritoriu unit cu România în urma hotărârilor tratatelor de pace de la San-Stefano şi Berlin (1878).

Image

Coroana de oțel a României

La 9 septembrie 1878, lui Carol i s-a acordat titlul de Alteţă Regală, iar la 10 mai 1881, în urma proclamării României ca Regat, el şi soţia sa Elisabeta au fost încoronaţi ca regi. La 18 mai 1881, Pactul de familie reglementa succesiunea la tron, moştenitor prezumtiv al tronului fiind desemnat Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepot de frate al lui Carol.

Image

Regele Carol I cu nepotul său, regele Ferdinand, și strănepotul Carol a II-lea

Prin legea Domeniilor Coroanei, familiei regale i-au fost atribuite 12 proprietăţi, însumând aproximativ 118 286 ha ale căror venituri completau lista civilă a acesteia. Prestigiul extern deosebit de care s-a bucurat este ilustrat, printre altele, de faptul că, în 1866, la detronarea cneazului Bulgariei, Alexandru Battenberg, i s-a oferit şi coroana acestei ţări, pe care regele român a refuzat-o, pentru a nu se crea complicaţii diplomatice. În planul politicii externe a României, Carol a fost adeptul apropierii ţării de Germania, mai ales în condiţiile poziţiei ostile a Rusiei faţă de România, după 1878. În aceste împrejurări, după discuţiile purtate în anul 1883 între Carol, împăratul german Wilhelm I şi împăratul austriac Francisc-Joseph de Habsburg, România a încheiat un tratat secret de aderare la Tripla Alianţă (Puterile Centrale). Izbucnirea în iulie 1914 a Primului Război Mondial, a pus România în faţa unei grave opţiuni: de a se alătura Triplei Alianţe, de a luptă alături de Antanta (alianţa formată din Anglia, Franţa, Rusia) sau de a-şi păstra neutralitatea. Deşi în Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, regele a fost adeptul respectării tratatului de alianţă dintre România şi Puterile Centrale, acesta a acceptat soluţia propusă de guvern: neutralitatea temporară a ţării.

La 27 septembrie 1914, la capătul celei mai lungi domnii din istoria României, regele înceta din viaţă la vârsta de 75 de ani, la Castelul Peleş de la Sinaia. A fost înmormântat la Biserica ortodoxă de la Curtea de Argeş.

Sursa: studentie.ro