Image

Alexandru Ioan Cuza este unul dintre cei mai importanți domnitori români, desăvârșind Unirea Țării Românești și a Moldovei și punând bazele României moderne prin reformele profunde puse în aplicare de acesta.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl său fiind boierul Ioan Cuza. Mama lui, Soltana, provenea dintr-o familie fanariotă.
Cuza a făcut școala în străinătate și la întoarcere avansează până la gradul de colonel în armata moldovenească.

Revoluția din 1848 din Moldova

În timpul “Primăverii Popoarelor”, Cuza s-a implicat activ în mișcarea revoluționară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul “Dorințele partidei naționale din Moldova”, în Cernăuți.
Se cerea, în afară de împroprietărirea țăranilor și crearea unui sistem de învățământ obligatoriu, unirea între Moldova și Țara Românească. Pentru rolul pe care l-a avut a fost arestat și dus la Viena, însă a fost eliberat.

Întorcerea
După revenirea în Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica, ocupă postul de ministru de Război. Acesta continuă să susțină cauza unirii celor două țări românești.

Șansa îndeplinirii acestui obiectiv a venit după sfârșitul războiului Crimeei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Țarist și Otoman, pentru a stabiliza zonă. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova și Valahia, prin care majoritatea populației a cerut unirea celor două țări.

Unirea din 1859

Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie totuși, una superficială permițând existența doar a unor instituții în comun. Profitând de greșeala textului care stipula condițiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naționale, își depune candidatură în ambele țări.

Pe 5 ianuarie este ales domnul Moldovei și pe 24 ianuarie al Țării Românești. Puse în față faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Domnia

S-a creat armata națională prin contopirea forțelor militare ale celor două principate și Statul Major General al acesteia este înființat în 1859. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, numită în cinstea domnitorului, a fost terminată în 1860 și este prima instituție de învățământ superior din țară. În ciudă acestor reușite, Cuza a întâmpinat o rezistență acerbă din partea boierilor, burgheziei, dar și din partea Bisericii în aplicarea altor măsuri mult mai vitale.

În afară acestui lucru, trebuia să jongleze între cele două capitale, Iași și București și desigur, între cele două parlamente și guverne. În cele din urmă, reușește să fixeze capitală la București în 1862, dar și să creeze un singur parlament și un singur guvern.

Alexandru Ioan Cuza l-a avut alături pe Mihail Kogălniceanu care, în funcția de prim-ministru între 1863 și 1865, i-a permis domnitorului să pună în aplicare reformele foarte necesare.

În 1863, are loc secularizarea averilor mănăstirești. Aproximativ un sfert din întreagă suprafață a țării aparținea Bisericii și a fost confiscată de domnitor, pentru a servi reformei agrare din 1864. Prin aceasta au fost împroprietărite 400.000 de familii și s-au desființat cu totul orânduirile feudale. Tot în 1864 a fost terminată Universitatea din București, a doua din țară.

Se pun bazele unui cod civil și a Codului Penal, se instituie învățământul obligatoriu de patru clase și încep să se aplice impozite pentru infrastructură.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat din temelii societatea românească, domnitorul dorind o apropiere cât mai rapidă de nivelul de dezvoltare al țărilor occidentale, însă împotriva domniei lui Cuza încep să se coalizeze liberalii radicali și conservatorii, ce erau nemulțumiți de acțiunile domnului român.

În 1866, “monstruoasă coaliție”, cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari și oameni de afaceri, având și sprijinul unei părți a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăsește Bucureștiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenență domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie.

Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

  1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,
  3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Ultimii ani

Alexandru Ioan Cuza și-a trăit restul vieții în exil în diverse orașe europene. Permanent i s-a arătat că este sprijinit din țar[, existând petiții care cereau revenirea lui și el însuși primește audiențe ale studenților români. Printre aceștia s-a aflat, la un moment dat, și Mihai Eminescu. Mai mult, Cuza este ales deputat, în lipsă, în Mehedinți și Turnu Severin, dar el nu a putut accepta această funcție. Încă din 1867 îi scrisese lui Carol I pentru a reveni în țară, dar acesta îl refuzase categoric.

Alexandru Ioan Cuza a murit pe 3 mai în 1873 din cauza unui anevrism în hotelul Europa din orașul german Heidelberg, cu doar câțiva ani înainte ca România să își câștige independența. Când trupul său a fost adus în țară cu trenul, mii de oameni au așteptat în dreptul liniei ferate pentru a-și prezenta pentru ultima oară recunoștința pentru faptele sale.

A fost înmormântat la Ruginoasa, unde Mihail Kogălniceanu l-a elogiat pe Cuza, în lacrimile mulțimii. În prezent, rămășițele domnitorului se află la Biserica Trei Ierarhi din Iași, fiind mutate aici după al Doilea Război Mondial.

Sursa: ziare.com