Image

Apoi, Casa Poporului a devenit Palatul Parlamentului, locul unde se întrunesc cele două camere şi unde se află cele peste 400 de cabinete ale politicienilor. Clădirea înălţată pe aroganţă şi megalomanie a devenit locul unde cei aleşi democratic de popor fac legile. Probabil că nu mai există în lume un parlament care să se lăfăie într-o asemenea opulenţă. Paradox subliniat şi de jurnalista elveţiană Yvonne Scherrer: „ Nu sufăr de agorafobie, dar în Casa Poporului am simţit un fel de teroare. Coloanele, lămpile de cristal, toate sunt atât de uriaşe. Uşile acelea de stejar… poţi ucide un om cu ele. Nu-mi pot imagina cum funcţionează un parlament democratic în spaţiul acela.“

Image

Nu am reuşit să aflăm cât costă în total funcţionarea Palatului Parlamentului în Casa Poporului. Numai costul gigacaloriilor şi al iluminatului electric depăşeşte 6 milioane de dolari pe an, cât un oraş. Sunt candelabre cu 700 de becuri. Instalaţia de aer condiţionat, complet neeficientă, are nevoie de o jumătate de tonă de freon pe an, substanţă interzisă pentru că e vinovată de distrugerea stratului de ozon. Cele 18 lifturi consumă 50 kWh fiecare, adică dublu decât ar fi normal.
O puzderie de agregate şi componente mărunte au fost produse de firme româneşti de stat care între timp s-au privatizat. Înlocuirea şi întreţinerea lor sunt extrem de scumpe. De exemplu, clanţele în stil baroc au fost produse de Urbis, care ulterior a fost cumpărată de o firmă suedeză. Înlocuirea unei clanţe defecte a ajuns să coste 1.000 de euro bucata. Tot atât de puţin democratică pare să fie şi o aură de secretomanie ce învăluie clădirea. Am aşteptat în zadar timp de trei luni o aprobare de intrare în spaţiile nefinalizate, chiar în faimoasele subterane. Accesul în spaţiul parlamentului mi-a fost facilitat de Anca Petrescu, pentru spaţiul Senatului am avut acordul vicepreşedintelui acestei camere, în timp ce restul clădirii se află sub autoritatea unei unităţi militarizate. Administrarea e în seama Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, ai cărui circa 1.500 de angajaţi trebuie să asigure condiţii optime de lucru. Sunt sute de femei de serviciu, şoferi, secretare, grădinari, ospătari, frizeri, curieri etc. Totul năclăit într-o birocraţie ce aminteşte de faimosul Castel al lui Kafka.

Image

În foaierul Senatului României, personaje din depărtare dau scară acestei săli. Nenumărate spaţii prevăzute şi construite în Casa Poporului nu au funcţii precise. Au fost rezultatul lucrărilor făcute conform toanelor lui Ceauşescu, dimensiunilor mari şi simetriei forţate. Foto: Andrei Pandele

S-a încercat folosirea unora dintre ansamblurile de încăperi goale. Dar ce se potriveşte mai bine cu un asemenea spaţiu? S-a vorbit de un muzeu mondial al totalitarismului. Până la urmă, s-a făcut Muzeul Naţional de Artă Contemporană. O locaţie foarte controversată. „Simt Casa Poporului ca pe un monstru care a început deja să putrezească. E o arhitectură totalitară, pe care n-o poţi încadra estetic, nici măcar în estetica urâtului“ – spune pictoriţa Suzana Dan, curator şi cercetător la acest muzeu. Tot aici mai funcţionează şi nişte instituţii mai misterioase, precum Pactul de Stabilitate pentru Lupta împotriva Crimei Organizate, Serviciul de Protecţie şi Pază, Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei.

Image

Un adevărat concept arhitectonic nu a existat. Au fost puse în practică indicaţii succesive, rezultând acest conglomerat. Sub conducerea aparentă a şefei de proiect, Anca Petrescu (aici prezentând sala Adunării Deputaţilor), Casa a fost poligon de încercări şi experimente. Foto: Andrei Pandele

În legislaţia internaţională, străzile sunt necesare la distanţe de maximum 190 m. Între Piaţa Constituţiei şi Piaţa Unirii sunt 800 m fără nicio stradă. Mai multe străzi au fost întrerupte. Traficul nord-sud a fost blocat. Pentru străinii de Bucureşti, traversarea auto nord-sud a oraşului se face doar prin Piaţa Unirii. Ansamblul Bulevardului Unirii a rupt capitala în două părţi, care se dezvoltă cu două viteze: mult mai repede cea de la nord şi aproape deloc cea de la sud.
Uniunea Arhitecţilor a propus refacerea ţesăturii sfâşiate a oraşului. Concursul internaţional de urbanism „Bucureşti 2000“ desemna capitala drept un oraş bolnav, cerând să fie vindecat.
235 de echipe din 35 de ţări au răspuns apelului. Deşi a costat multe milioane, concursul a fost mai mult un act decorativ al guvernanţilor şi nu a generat urmări concrete. O singură dată Casa Poporului a apărut prietenoasă. Pe 11 august 1999 a fost concertul lui Pavarotti, organizat în Piaţa Constituţiei din Bucureşti. „Vin să cânt în ţara voastră la data eclipsei totale de soare“ – declarase marele tenor.
Scena a fost amplasată cu faţa la Palatul Parlamentului. Erau 22.000 de locuri pe scaune, dar până la urmă au participat 50 de mii de spectatori. A fost dorinţa lui Pavarotti de a fi ascultat şi de cei care nu au bani. La Casa Poporului, multe birouri erau iluminate iar funcţionarii stăteau ciorchine la ferestre. De departe, în lumina discretă, cu zecile de mii de oameni pe scaune sau stând direct pe taluzul înierbat, uriaşa clădire nu mai părea atât de mare.

Sfârșitul articolului

Text: Andrei Pandele

Sursa: natgeo.ro