Image

Ceauşescu nu era pregătit să înţeleagă planuri sau machete la scară. Cerea să i se materializeze propunerile direct în mărime naturală. Arhitectura de acum a Casei Poporului este un amalgam rezultat din proiectele sutelor de arhitecţi, asimilate şi modificate din mers conform ordinelor contradictorii date de soţii Ceauşescu. Foto: Andrei Pandele

Prieteni arhitecţi mi-au relatat, de pildă, reacţia lui în faţa machetei cu biroul prezidenţial. A protestat faţă de dimensiunea „meschină“ – cum i se părea lui – a mobilei din birou. De fapt, mobila propusă era ciclopică, dar se pierdea în spaţiul uriaş de 19×26 m (cât două terenuri de tenis!) al cabinetului. Nenumărate spaţii construite în Casă nu au funcţiuni precise. Sunt rezultatul lucrărilor făcute conform toanelor lui Ceauşescu, dimensiunilor mari şi simetriei forţate. Coridoarele erau prea largi, excesiv decorate. Distanţele între grupurile sanitare erau de sute de metri. Ceauşescu nu a permis WC-uri în zona centrală, să nu se spargă cumva conductele de canalizare în spaţiul lui.
Arh. Ştefan Burcea a fost dirigintele de şantier din partea Trustului Carpaţi, peste zecile de trusturi de construcţii. El îmi povestea că pe şantier munceau 25 de mii de oameni – constructori, muncitori şi soldaţi. În momente de vârf, s-ar fi ajuns spre o sută de mii în 3 schimburi. Erau folosite 47 de macarale uriaşe cu braţ de 80 de metri. 29 dintre ele au rămas captive în curtea interioară, de unde au putut fi scoase numai după ce au fost demontate bucată cu bucată. Vizitele de lucru ale cuplului prezidenţial – şi au fost în total 428 – erau de obicei sâmbăta. Ce nu le plăcea trebuia demolat rapid, în primele trei zile ale săptămânii ce urma, pentru ca în celelalte trei zile să se refacă potrivit noilor indicaţii. Pe şantier au fost numeroase accidente, dintre care 27 mortale. Nimic nu era suficient de încărcat pe gustul perechii Ceauşescu.

Image

Una din cele 428 de vizite ale soților Ceaușescu într-o zi de sâmbătă la șantierul Casei Poporului. Foto: Andrei Pandele

A fost tăiat dealul. S-au executat lucrări de infrastructură, inclusiv un buncăr, iniţial conceput pentru a rezista unui atac atomic, dar care nu a devenit operaţional. „S-a estimat că o rachetă nucleară lansată de la o bază europeană NATO ar lovi în mai puţin de patru minute, timp prea scurt pentru ca perechea prezidenţială să coboare în buncăr“ – mi-a spus ing. Burcea. Mai ales în alternativa blocării liftului. Siguranţa cerută pentru lifturile Casei putea fi asigurată numai după testarea acestora într-un turn de încercare special. A fost construit un astfel de turn în zona Crângaşi, la Întreprinderea de Fabricaţie şi Montaj Ascensoare. Ulterior, dimensiunea cabinelor lifturilor s-a modificat, dar turnul – mulţi ani cea mai înaltă clădire din Bucureşti – nu avea un gabarit suficient. A rămas ca un monument al inutilităţii şi suport pentru balizaj de aviaţie. După executarea etajului mai înalt, dealul a fost completat în jurul Casei, pe laturile est şi vest. Un gard greoi a înconjurat terenul.
Casa Poporului are 236,1 m pe 190,8 m, ocupând o suprafaţă de 44.000 mp. Cu aceste dimensiuni, se află între primele 20 de edificii ale lumii şi e a doua clădire administrativă, după Pentagon.
Turnurile de colţ, amplasate în modelul zis „broasca ţestoasă“, îi conferă gabaritele maxime de 276,2 m lungime şi 227,3 m lăţime. Nu vorbim de coordonare sau de seriozitatea urmăririi lucrărilor la această clădire. Calitatea unor finisaje este în zona rebutului. Au fost şedinţe ale Senatului, sub cupola Sălii România, când senatorii au fost nevoiţi să deschidă umbrelele.
Când au demarat, lucrările trebuiau terminate în doi ani, un termen aberant. Apoi, inaugurarea s-a mutat pentru august 1990, deci 6 ani. Din câte ştim, în 2008 nu sunt nici pe departe gata.

9 casei poporului 1 postata

Șantier Casa Poporului

La întrebarea, firească de altfel, „Cât a costat Casa Poporului?“ nu se poate da un răspuns precis. Nu se ţineau socotelile exacte ale cheltuielilor făcute. În fond, Casa Poporului era un cadou de la poporul român pentru Ceauşescu şi de pe dar se şterge eticheta cu preţul. Numai costul materialelor folosite a fost evaluat la circa 18 miliarde de lei, adică 1 miliard de dolari. Trusturile de construcţii din ţară, obligate să trimită mii de oameni aici, jonglau cu bani negri, materiale, manoperă şi utilaje. Fără această muncă „patriotică“ şi necuantificabilă, costul ar fi fost probabil triplu.Construcţia Casei a coincis cu una dintre cele mai mizere perioade din istoria poporului român. Pe lângă costul megalomaniilor lui, Ceauşescu hotărâse să plătească datoria externă de 11 miliarde $, pentru a nu se lăsa şantajat de băncile şi corporaţiile multinaţionale. Plata s-a făcut prin înfometarea populaţiei, prin raţionalizarea severă a benzinei, prin lipsirea oamenilor de cele mai elementare servicii şi drepturi. Construită să fie sediu şi emblemă pentru dictatorul Ceauşescu şi statul său totalitar, Casa Poporului părea că şi-a schimbat brusc destinul la 22 decembrie 1989. În 1990, uriaşa clădire a fost deschisă publicului. Vizitele nu erau restricţionate, se putea merge oriunde era tehnic posibil. Se poate spune că în acele câteva luni de după revoluţia română Casa a fost cu adevărat a poporului. Aceia care i-au văzut interioarele au rămas foarte impresionaţi. Peste 80% au cerut ca lucrările să continue. Rupert Murdoch, magnatul presei mondiale, s-a oferit să cumpere Casa în primăvara anului 1990, făcând o ofertă de un miliard $. Probabil o valoare de piaţă corectă. Magnatul presei mondiale nu ar fi rămas în pagubă, dar nici românii. Putea face reclamă locului, implicit României, dirijând grupul său de presă să-i susţină interesele. România ar fi avut de câştigat în urma atenţiei celui mai mare trust media din lume. Oportunitatea a fost pierdută din cauza prejudecăţilor unor conducători din acea vreme. Şi oferta făcută de guvernul japonez, care însemna o sumă şi mai mare, s-a lovit de refuz. Nu ne vindem ţara – era lozinca guvernanţilor. D-na Anca Petrescu mi-a confirmat că Adrian Năstase era cel mai decis să păstreze Casa Poporului.
Casa a devenit Palatul Parlamentului, dar a rămas şi a poporului, cel care plăteşte în continuare facturile. Pentru proaspeţii îmbogăţiţi, mirajul Casei Poporului e irezistibil. E cea mai frumoasă, pentru că e cea mai mare – spun mulţi dintre ei. Şi risipa făcută ostentativ are admiratori. La un congres al etniei rrome desfăşurat în clădire, participanţii nu pridideau cu complimentele: „Ce minunăţie! Peste tot numai marmură, aurării şi cristale!“
Până în 1992, Camera Deputaţilor şi Senatul au funcţionat în clădirea din Dealul Mitropoliei a Marii Adunări Naţionale, respectiv în austerul fost sediu al Comitetului Central al PCR.

– sfârșit partea III –

Text: Andrei Pandele

Sursa: natgeo.ro