Image

Casa Poporului în construcție

Ca să cuprindă o parte din guvern, mai multe ministere şi câteva niveluri pentru familia Ceauşescu exclusiv, Casa trebuia să fie MARE! Iar pofta vine mâncând. Pe măsură ce se construia, pretenţiile „Beneficiarului“ creşteau. Mai lungă, mai lată, mai înaltă, încă un etaj şi încă unul. Şi alte două. Pe parcursul realizării proiectului, a cerut nenumărate modificări, uneori amuzante. Dacă palatul are dimensiuni ieşite din scară, aceasta se datorează beneficiarului. Dar şi arhitecţilor, precum şeful de proiect Cezar Lăzărescu, rectorul Arhitecturii, şi dl. Jugurică, directorul de la Proiect Bucureşti. Şi arh. Anca Petrescu a pus de la ea, la rândul ei. Casa Poporului, cu dimensiuni copleşitoare, cocoţată pe dealul de 18 m, e concepută la altă scară decât tot oraşul. Are un volum de 3.000 de ori mai mare decât orice altă clădire publică!
Deşi mulţi sunt mândri că e atât de mare, puţini ştiu ce şi cât au pierdut. Şi cât suferă ei din cauza destructurării oraşului. Dar nu distrugerile făcute la construirea ei au fost cele mai grave. Odată cu începerea lucrărilor, Ceauşescu a cerut un drum de acces pe măsura importanţei lui, pe care l-a botezat „Victoria Socialismului“. A declanşat demolări în continuarea axei est-vest, prelungind Victoria Socialismului cu Bulevardul Unirii. „A fost o idee mai veche a lui Carol II“ – zice Anca Petrescu.
Demolările făcute pentru clădire au afectat 50 de hectare. Cele făcute pentru axă au lăsat în oraşul istoric o cicatrice de aproape 600 de hectare.

Image

Demolare din cauza cosntrucției Casei Poporului

 

Image

Colindam după o ploaie de vară prin Uranus în iunie 1983, înainte să dispară acest cartier plin de verdeaţă. Duminică, străzile erau pustii, la colţul str. Puţul cu Apă Rece o clădire îngustă era aşezată pe terenul denivelat. Când au apărut copiii, o rază a răzbit printre nori. Foto: Andrei Pandele

Pe vremea aceea, ca vechi admirator al Micului Paris, mă plimbam cu aparatul de fotografiat pe străzile întortocheate din Uranus. Chiar casele mai simple erau pline de farmec şi de verdeaţă, aveau personalitate. Unele aveau rezolvări originale şi partiuri ambiţioase, erau concepute de arhitecţi renumiţi, imediat după Războiul de Independenţă. Aveau structuri din fontă, materiale excepţionale de finisaj: luminatoare cu vitralii lucrate manual, oglinzi şlefuite de zeci de metri pătraţi, picturi a fresco, placaje sau scări din marmură italiană, socluri din granit negru, stucaturi pictate, şeminee din porţelan Meissen, tâmplării sculptate din lemn exotic. Scara monumentală de la Spitalul Brâncovenesc, făcută de trei generaţii de meşteri italieni, după unii autori, era cea mai frumoasă din lume. Aceasta a fost demolată în mod stupid. Putea fi păstrată. Dar scaunul era mai important pentru activişti decât venerabilul monument, nimeni nu risca fulgerele lui Ceauşescu de dragul salvării unei clădiri. Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“, Schitul Maicilor, cu incinta în amfiteatru, locuinţe splendide ale anilor 1870-1900 au fost demolate. Au dispărut Mănăstirea Mihai Vodă, Arhivele Statului, o parte a Mănăstirii Antim. Alte biserici au fost mutate pe amplasamente dosnice.

Image

Demolare Mihai Vodă

Image

Mănăstirea Mihai Vodă, zidită de Mihai Viteazul în 1594, a adăpostit timp de 100 de ani Arhivele Statului. În aprilie 1985, incinta a fost demolată la ordinul lui Ceauşescu. Doar turnul clopotniţei şi biserica au fost translatate sute de metri, în ianuarie 1986, ca să nu reducă vizibilitatea Casei lui. Foto: Andrei Pandele

Au fost demolate cu frenezie bisericile Spirea Veche, Sf. Apostoli, Sf. Spiridon Vechi, Sfânta Vineri, dar şi alte construcţii reprezentative. Clădiri splendide din secolul al XIX-lea au fost dărâmate peste noapte. Demolările pentru axa majoră au avut efecte neaşteptate asupra echipei de proiectare.
A fost demolată, aproape întâmplător, casa şefului de proiect, rectorul arh. Cezar Lăzărescu.
Acesta nu a suportat pierderea. A făcut un accident vascular, lăsând cale liberă afirmării d-nei Anca Petrescu. „Era o execuţie publică, un război împotriva oraşului, cu distrugerea suportului memoriei. Iar locuitorii priveau înmărmuriţi“ – îşi aminteşte Horia Roman Patapievici. Cei care au participat au amintiri ambigue şi răspunsuri simpliste: „Nu aveai încotro, oraşul trebuia oricum înnoit…“ Unii dintre ei forţează, în chip de scuză, comparaţia cu modernizarea Parisului din timpul lui Napoleon III. Dar paralela nu stă în picioare. Din ordinul împăratului, baronul G. E. Haussmann a propus principii, aprobate de edilii oraşului. A înfiinţat servicii specializate, utilizate apoi cu succes. Haussmann a dispus relevarea şi fotografierea clădirilor care urmau să cadă. I-a ales pe cei mai buni profesionişti pe domenii pentru a propune soluţii cât mai pragmatice. Circulaţia, aspectul, parcurile şi utilităţile Parisului sunt excepţionale şi după 150 de ani.
Haussmann era şi el autoritar, inflexibil şi a cheltuit enorm – cam două miliarde de franci aur. Dar a condus acţiunea spre binele oraşului, în favoarea parizienilor. Ceauşescu a impus transformările pentru gloria lui, împotriva oraşului şi a locuitorilor. O cicatrice de 7 km, de la Piaţa Puişor la Piaţa Vergului, a brăzdat oraşul de la vest la est. A apărut fractura între sudul sărac, cenuşiu şi nordul mai prosper şi mai verde al oraşului. Circulaţia nord-sud a fost compromisă. Cine nu-i din Bucureşti nu poate traversa nord-sud oraşul decât prin Piaţa Unirii. Între ecranul de operetă al marelui bulevard şi restul oraşului au rămas zone necontrolate, un fel de curţi de gunoi, pe kilometri. Nici acum nu au dispărut. De obicei, distrugerile se făceau noaptea, pe ascuns. De la multe nu s-au păstrat imagini. Fotografierea era considerată un delict. Demolările s-au efectuat înainte să existe un proiect, uneori după semne făcute cu mâna de Ceauşescu din goana maşinii. 57.000 de familii au fost dezrădăcinate. Oraşul s-a umplut de câinii fugăriţi din curţile caselor demolate în grabă. Rămaşi ai nimănui, toleraţi şi hrăniţi de orăşeni, au devenit o plagă, Bucureştiul fiind şi astăzi o capitală a câinilor vagabonzi. Buncărele şi canalele subterane ale Casei au desfiinţat multe trasee de transport în comun. De aceea, importantul cartier Drumul Taberei a rămas până azi fără metrou.
Ceauşescu nu era pregătit să înţeleagă planuri sau machete la scară. Cerea să i se materializeze propunerile direct în mărime naturală, aşa cum făcuse deja la modificarea Teatrului Naţional.

– sfârșit partea II –

Text: Andrei Pandele

Sursa: natgeo.ro