Image

În 1993 circulau puţine maşini pe Bulevardul Libertăţii. O domnişoară pedala dinspre Calea 13 Septembrie şi semnaliza stânga. Am declanşat când a depăşit partea luminată a Casei. Enorma clădire, la 300 m distanţă, pare mai intimă, redusă de reperul uman din prim-plan. Foto: Andrei Pandele

Prin 1986, timp de 18 luni, am proiectat detalii de finisaj pentru Casa Poporului. Eram cam 300 de arhitecţi detaşaţi în sediul Electrolux, pe Calea Victoriei. Condiţiile erau grele. Iarna am avut şi 2°C în birou, proiectam cu mănuşi şi căciulă. La prânz se putea lua masa la cantină, cu preţ modest, iar o supă caldă era chiar o binefacere. Stăteam la masă cu George Mărculeţ, soţul Ancăi Petrescu.
Şeful de secţie, S. Manolescu, nu mă putea angaja: nu eram membru PCR. Mai discutam împreună unele opţiuni. Doream să pun granit, mai rezistent, pe trepte. Manolescu a hotărât să se pună marmură albă. Cunoştea gusturile lui Ceauşescu, care prefera alb, auriu şi roşu, în orice situaţie. Mi-a propus să rămân detaşat încă un an. Am refuzat politicos. Îmi displăcea arhitectura fără comunicare şi cu bariere. Nu aveai acces în clădire în primul an, dacă nu lucrai direct cu Anca Petrescu. Nu ştiai cum e în stânga, în dreapta, mai sus sau mai jos. Nu puteai vorbi cu beneficiarul. Nu puteai consulta constructorul.
Exista un şef al coordonării, dar coordonarea lipsea total. Pe coridoare mari se întâlneau corpuri gândite diferit: deschideai o uşă de 4×4 m; în spatele ei era alta de 3×5 m. Ridicări topografice precise arătau diferenţe de nivel de 1,7 m la acelaşi etaj, între puncte opuse ale casei. E drept că erau 400 m între ele. Casa Poporului s-a construit pe cultul personalităţii. „Un asemenea Om se naşte o dată la o mie de ani“ – i se spunea lui Ceauşescu.
Revenit din Nigeria imediat după cutremurul catastrofal din 1977, „Omul“ şi-a găsit casa din Primăverii devastată, căci fusese fundată pe aluviuni. A întrebat unde să se mute. Puţine puncte din Bucureşti sunt cu adevărat sigure – i s-a răspuns. Casa lui era pe malul lacului. S-a hotărât să-şi facă alta într-un loc mai sigur pentru viitorul seism.
Cutremurul din 1977 a fost un bun pretext pentru demolările care au urmat. De ce nu? Cutremurele schimbă Bucureştiul de două ori pe secol. Cu atât mai mult are dreptul să-l schimbe „cel care vine doar o dată la un mileniu“.
S-a decis să radă o parte din oraşul istoric, să construiască un nou centru civic. Cel mai sigur loc e Dealul Arsenalului, de pe cornişa înaltă a Dâmboviţei – i s-a spus. Adică pe locul denumit şi Curtea Arsă, un cartier ocupat parţial de arsenalul armatei. Iniţial, pe vremea domnilor fanarioţi, Alexandru Ipsilanti construise în 1775 în Dealul Spirii un fel de centru civic numit „Curtea Nouă“, care a avut un destin destul de dramatic. A ars prima dată în 1789, apoi din nou în 1796. Grav afectată de cutremurul „cel Mare“, din 1802, mistuită de flăcări în 1812, chiar în noaptea instalării ca domn a lui Ioan Gh. Caragea, bântuită de ciumă pe timpul aceluiaşi domnitor, parte a oraşului istoric, Curtea Arsă a rămas aproape neschimbată din anul 1911. După cutremur, în aprilie, Ceauşescu a convocat o consfătuire cu arhitecţii, cerându-le să studieze fiecare câte o variantă. Anca Petrescu, proaspătă absolventă, avusese la proiectul de diplomă o megastructură pe Dealul Arsenalului. A încercat să adere la colectivul Doicescu, dar fără succes.
A fost sfătuită să încerce singură. Pe parcurs, câştigătorul, prof. Lăzărescu, a fost înlocuit progresiv de Anca Petrescu, care era o tânără simplă, cu aparenţa unei fete de la ţară. În acest fel, şi-a făcut drum spre inima cuplului prezidenţial care, cum bine se ştie, avea aversiune faţă de intelectuali. Tagma elitistă a arhitecţilor bucureşteni s-a văzut silită să comunice cu „beneficiarii“ doar prin intermediul ambiţioasei fete din provincie.
În plus, Anca Petrescu încuviinţa cu entuziasm toate sugestiile cuplului prezidenţial şi chiar supralicita când era vorba de dimensiuni, opulenţă, hei-rupisme. Purtând numele de domnişoară al Elenei Ceauşescu, unii credeau că e chiar rudă directă cu ea, fapt ce-i conferea autoritate.
Şantierul a debutat fără un proiect definitivat. Arhitectura de acum a Casei este un amalgam din proiectele sutelor de arhitecţi, asimilate şi modificate din mers conform cu ordinele contradictorii date de soţii Ceauşescu. De structură s-au ocupat specialişti de renume de la Trustul de Construcţii Carpaţi, Traian Pop şi Mironescu. Prof. ing. Al. Cişmigiu era deseori consilier.

– sfârșit partea I –

Text: Andrei Pandele

Sursa: natgeo.ro